Cum au trăit femeile din România în pandemie

de Ioana Ilie

Încă din primele luni de la declanșarea pandemiei, Centrul FILIA a demarat o campanie online care a avut două mize sociale distincte: păstrarea contactului cu femeile din comunitățile în beneficiul cărora organizația lucrează deja de ani buni, și colectarea experiențelor și provocărilor cu care acestea se confruntau pe măsură ce criza Covid-19 începea să prindă tot mai mult contur. Mărturiile primite au demonstrat într-un timp foarte scurt necesitatea derulării unei campanii mai ample, integrate într-un demers de cercetare și advocacy, pentru o mai bună înțelegere a impactului de gen al crizei și pentru transpunerea nevoilor identificate în niște recomandări de politici publice. În lunile ce au urmat, din august și până la sfârșitul lui decembrie 2020, o parte din echipa FILIA a derulat o serie de interviuri, analize de documente și o anchetă pe bază de chestionar, implicând aproape 450 de femei cu vârste diferite și provenind din medii socio-economice diferite și câteva reprezentante ale unor organizații non-guvernamentale care au ca beneficiare femeile rome, femeile migrante și supraviețuitoarele violenței domestice. Rezultatele obținute prin acest demers exploratoriu și centralizate în studiul „Experiențele femeilor în timpul pandemiei. Starea de fapt și recomandări pentru măsuri post-criză sensibile la gen” au scos la iveală nu doar felul în care criza pe care o traversăm cu toții a generat intensificarea inegalităților de gen prezente deja în societate, dar și dezinteresul autorităților în a prioritiza luarea unor măsuri eficiente pentru a le combate.

Impactul pandemiei s-a resimțit în ultimele luni în viața femeilor pe mai multe paliere, iar unul dintre ele și poate cel mai afectat a fost cel al muncii și al accesului la resurse de trai. Un studiu realizat de McKinsey & Company demonstrează că femeile sunt mai vulnerabile la efectele economice provocate de criza Covid-19 din cauza inegalităților de gen (pre)existente în societate. Pe de o parte, potrivit studiului raportul pierderilor locurilor de muncă este de 5.7% în rândul femeilor comparativ cu 3.1% în rândul bărbaților la nivel global. Pe de altă parte, locurile de muncă din domeniile feminizate sunt considerate a fi cu 19% mai expuse riscurilor asociate crizei.

Impactul de gen al pandemiei asupra muncii se regăsește și în statisticele disponibile în plan local. Potrivit Institutului Național de statistică, numărul femeilor șomere din România a crescut cu 50% din cauza pandemiei, în timp ce ponderea bărbaților șomeri cu doar 16%, (rata șomajului ajungând la 5,4% în iulie). Mai exact, chiar dacă rata șomajului rămâne în continuare mai ridicată în rândul bărbaților, în termeni absoluți două treimi dintre cei care au intrat în șomaj în 2020 sunt femei.

Adela Alexandru, una dintre autoarele cercetării și voluntară FILIA, spune că cele mai afectate au fost femeile care se aflau deja într-un context vulnerabil încă dinaintea izbucnirii crizei, printre care se regăsesc femeile din branșa îngrijirii sau cele din mediul rural, care lucrează la negru: „Multe dintre femeile care lucrează ca îngrijitoare nu au putut reveni în țară, deși își terminaseră turnus-ul (schimbul), fie pentru că deja se instalase lockdown-ul, fie din cauza condițiilor restrictive de călătorie. Ele sunt dintre cele care și-au păstrat venitul, dar au trăit în condiții de epuizare fizică și psihică, într-un mediu de lucru extrem de solicitant, în care s-au confruntat inclusiv cu violență la locul de muncă. În același timp, multe dintre femeile care erau în țară nu s-au putut duce la muncă pentru a le înlocui și atunci au rămas fără venit, pe perioadă nedeterminată. În plus, e important să ne gândim că dincolo de bula noastră, unde cei mai mulți dintre oameni și-au păstrat joburile și au putut să lucreze de acasă, există categorii de oameni care practică muncă informală, remunerată la negru. În unele comunități cu care FILIA lucrează, pentru a pune o pâine pe masă, femeile sunt nevoite să meargă în pădure să adune bureți pe care să-i vândă după aceea în sat. Odată cu declanșarea crizei, multe dintre aceste femei nu au mai putut să vândă nimic, iar cele care și-au asumat riscurile și au ales să practice muncile astea informale în continuare și-au luat amenzi, situație care nu a făcut altceva decât să accentueze precariatul economic cu care deja se confruntau”.

Dacă vorbim despre impactul pandemiei asupra unei munci mai puțin recunoscute a femeilor, cea domestică, Institutul European pentru Egalitate de Gen (2020) atrage atenția asupra faptului că înainte de izbucnirea crizei Covid-19, femeile din UE petreceau deja cu 13 ore mai mult decât bărbații pentru activități de îngrijire și treburi casnice (muncă neplătită) în fiecare săptămână. Și în România tot femeile sunt cele care petreceau înainte de criză cel mai mult timp în activități domestice, (46% dintre femei comparativ cu 25% dintre bărbați au responsabilități de îngrijire zilnică timp de 1 oră sau mai mult), și, potrivit studiului Filia, această diferență de gen este cea mai mare din Uniunea Europeană.

Andreea Rusu, directoare executivă FILIA, a confirmat că această diferență s-a intensificat în timpul crizei și se regăsește și în răspunsurile primite de la femeile implicate în studiu: „Odată cu izbucnirea pandemiei efortul depus de femei în spațiul domestic s-a accentuat semnificativ în primul rând din cauza școlii online. Cu această ocazie a devenit cu atât mai vizibil faptul că munca femeilor nu se rezumă la locul de muncă, ci, din contră, cuprinde și o muncă pe care poate nu o observam, nu o prețuiam și nu o cuantificam atât de bine înainte. Dacă nu realizăm că, pentru femei, munca de acasă este o muncă în plus, neremunerată și nerecunoscută, dacă nu realizăm că, de fapt, sunt mult mai multe femei care și-au pierdut locul de muncă în această perioadă pentru că ele au trebuit să rămână acasă cu copiii sau cu persoane în vârstă care au nevoie de îngrijiri, sau femei asupra cărora s-au răsfrânt mult mai multe presiuni pentru că nu au mai putut beneficia, în lockdown, de sprijinul bunicilor pentru îngrijirea copiilor, inegalitățile se vor accentua, iar revenirea după criză va fi mult mai grea.” Potrivit activistei, în contextul crizei și post-criză, măsurile politice de redresare trebuie să țină cont de aceste experiențe specifice ale femeilor, să asigure asistență economică pentru femeile aflate în dificultate (prin transferuri directe și scutiri de impozite), să acorde sprijin pentru reintegrarea pe piața muncii a celor care au rămas fără job, dar și soluții eficiente de reconciliere a muncii plătite și neplătite depuse de femei în general.

Încă dinaintea pandemiei, Centrul FILIA și alte organizații feministe au sesizat o tendință îngrijorătoare privind restricționarea accesului femeilor la servicii medicale de întrerupere de sarcină în spitalele de stat din România, iar situația s-a agravat odată cu declanșarea crizei. Datele colectate de către FILIA în aprilie 2020 arătau că din cele 112 spitale publice monitorizate, doar 12 spitale (11%) făceau întreruperi de sarcină la cerere, iar potrivit celor mai recente date colectate de către Ministerul Sănătății, din 133 de spitale publice vizate, doar 55 făceau avorturi la cerere în octombrie 2020.

Andreea Rusu spune că există pericolul ca această practică restrictivă din spitalele publice din România să se prelungească pe termen lung: „Și înainte de pandemie existau probleme cu spitale publice care refuzau, din diverse motive, să facă avorturi la cerere, dar odată cu pandemia situația s-a înrăutățit, pentru că s-a considerat că întreruperile de sarcină nu sunt proceduri de urgență. Ori avortul este o procedură care poate avea loc într-un timp limitat, nu îl poți amâna ca să-l faci după ce se termină pandemia. Restricționarea accesului la întrerupere de sarcină a afectat cel mai mult din nou, femeile din grupuri vulnerabile. Într-una dintre comunitățile în care lucrăm din Moldova, în vara lui 2020 exista, de exemplu, un singur spital privat care efectua avorturi la cerere, iar prețul unei astfel de intervenții era de 1000 de lei. Aproape un salariu minim pe economie, ceea ce, îți dai seama, pentru femeile și așa afectate economic de pandemie, era ceva halucinant. Teama noastră este ca această obișnuință a spitalelor publice de a refuza avorturile la cerere să nu se prelungească și după ce pandemia ia sfârșit, cu atât mai mult cu cât în România această problemă lipsește de pe agenda publică. Se consideră că dreptul la avort este ceva rezolvat, pentru că a fost obținut în ‘90, dar, în realitate, deși este un drept câștigat, este din ce în ce mai constrâns.”

Tensiunile economice și sociale și măsurile care limitează mobilitatea oamenilor și impun petrecerea unui timp mult mai îndelungat în spațiul domestic au generat o intensificare a violenței în familie, fenomen ale cărui victime sunt, în majoritate, tot femeile. Atât în România cât și în multe alte state ale Uniunii Europene sau din întreaga lume, numărul de cazuri de violență domestică a crescut în timpul crizei Covid-19, lucru semnalat atât prin plângerile înregistrate la poliție, cât și prin numărul de apeluri la urgențe sau la serviciile de consiliere și suport oferite de organizațiile neguvernamentale.

Potrivit studiului FILIA, în primele nouă luni ale anului 2020, numărul apelurilor la 112 pe teme de agresiune a crescut cu aproape 18% față de anul 2019, numărul ordinelor de protecție înregistrate în mediul urban a fost aproape dublu comparativ cu aceeași perioadă a anului trecut, iar numărul de accesări online ale serviciilor oferite de principalele platforme care oferă sprijin femeilor victime ale violenței domestice s-a triplat. Adela Alexandru ne atrage atenția că pentru a înțelege amploarea fenomenului violenței domestice în timpul pandemiei, este necesar să luăm în considerare și faptul că multe dintre cazurile de violență domestică au rămas neraportate. În special pentru femeile provenind din grupuri vulnerabile, raportarea cazurilor de violență este o adevărată provocare: „Vorbim despre o creștere a numărului situațiilor de violență domestică în pandemie pentru că multe dintre familiile femeilor din comunitățile cu care lucrăm au trăit într-un spațiu mult mai mic decât înainte de criză, având în vedere că bărbații nu au mai plecat la muncă în străinătate, ci au stat acasă, fără serviciu și fără posibilitatea de a găsi unul. Violența domestică a fost o realitate cu atât mai greu de dus pentru femeile din grupuri vulnerabile, pentru că ele nu au acces nici la informații, nici la internet pentru a cere sprijin vreunei organizații, multe dintre ele nu știu să scrie și deci nu au putut completa declarații în timpul stării de urgență care să le permită să plece de acasă. Ca să nu mai spun că în situații tensionate nici nu te mai gândești, tot ce vrei este să fugi, iar pentru ele, dacă fugeau, erau șanse foarte mari să primească amenzi..”

Autoarele studiului subliniază faptul că siguranța femeilor continuă să rămână și pe perioada crizei la periferia intereselor politice. Deși numărul cazurilor de violență împotriva femeilor a crescut, lipsesc cu desăvârșire atât practicile de integrare ale unei abordări sensibile la gen pentru gestionarea fenomenului, cât și fondurile alocate pentru dezvoltarea unor programe adaptate acestei nevoi în creștere.

Andreea Rusu spune că dacă vom continua să închidem ochii la experiențele specifice ale femeilor, violența și inegalitățile de gen se vor adânci: „Un studiu ONU spune că cel mai nesigur loc pentru o femeie este la ea acasă. În alte state, femeile au posibilitatea să scrie la un număr special pe Whatsapp că sunt în pericol, pot folosi platforme online dacă se se află în situații de urgență și nu pot apela la Poliție, sau pot cere ajutorul în farmacii și supermarketuri folosind coduri speciale. În România astfel de măsuri nu există, tocmai de aceea studiul nostru conține o serie de recomandări atât pentru combaterea violenței împotriva femeilor, intensificate în această perioadă de criză, cât pentru restul domeniile pe care le-am abordat în cercetare. Din cauza constrângerilor de timp și de resurse, cercetarea noastră nu este reprezentativă la nivel național, dar chiar și așa, sperăm că demersul nostru va contribui la dezvoltarea unor noi studii asupra acestei teme, care să fie utile în realizarea Planului Național de Redresare și Reziliență ce urmează a fi elaborat. Ultima dată când a fost făcut public, am sesizat, din păcate, că din conținutul acestuia lipseau cu desăvârșire cuvintele gen, femei, romi și nu numai.”

Sursă foto: Centrul FILIA

Proiectul „Femeile în timpul și după coronavirus: Informare, Cercetare și Advocacy pentru Egalitate de Gen” este derulat de Centrul FILIA în parteneriat cu Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse între Femei și Bărbați, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.

Ioana Ilie face parte din echipa Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile, este jurnalistă și lucrează de peste zece ani în sectorul neguvernamental. Se implică în proiecte care explorează rolul social emancipator al artei și în proiecte care contribuie la construirea unei perspective feministe locale intersecționale.