Afterschool, comunitate și solidaritate

Refugiați ucraineni așteptând să primească alimente. Caritas are parteneriat cu Banca de alimente

4,215 cetățeni ucraineni sau 1,338 de familii. Acesta este numărul refugiaților ucraineni sprijiniți de Confederația Caritas de când a început războiul din Ucraina. Fie că e vorba de ore de limba română, sprijin cu alimente, ședințe de terapie sau eliminarea stigmatului legat de refugiații ucraineni, prin proiectul „SOLIDAR cu drepturile celor vulnerabili!”, cetățenii care au fugit din calea războiului continuă să fie ajutați la aproape doi ani de la invazie.

Confederația Caritas din România s-a constituit în 1994 și este formată din zece organizații, cinci dintre ele fiind mai aproape de granița cu Ucraina: Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Cluj-Napoca și Iași, ceea ce a făcut posibil în prima lună de război ajutorarea rapidă al ucrainenilor. După perioada de criză, Caritas și-a extins programele pe care le avea pentru persoanele vulnerabile din România pentru a ajuta pe termen mediu refugiații ucraineni.

Una dintre problemele cu care se confruntă refugiații ucraineni este găsirea unui loc de muncă, iar pe lângă intermedierea dintre viitorul angajat și angajator, Caritas oferă sprijin familiilor printr-un program de afterschool. După orele online din Ucraina, copiii refugiați învață împreună cu Anca, profesoară de limba română, și cu Maria (Masha, cum îi spun copiii) ucraineană și matematică, în centrul din București.

Grupele de la ora de română sunt variate. De obicei copiii de clasa I lucrează cu cei de a II-a, iar a III-a cu a IV-a, însă depinde și de cum pot părinții să îi aducă

Primele ore de română au început anul trecut în mai, iar de atunci grupele s-au tot schimbat. Copiii sunt toți din clasele primare, iar cei mai mulți înțeleg deja conversații de bază în limba română. Anca îi învață în funcție de natură și de curiozitățile lor, povestind că într-o zi ploioasă unul dintre copii voia să învețe despre „grămezile de apă de pe străzi” și așa au învățat împreună despre vreme.

Nu doar copiii învață română în funcție de curiozitățile lor, ci și părinții sau bunicii lor. În cadrul orelor pentru adulți, refugiații care în Ucraina erau manageri, farmaciste, medici ginecologi, antrenori de sport, pensionari sau chiar studenți, învață în funcție de nevoile lor, gramatică și vocabular. De exemplu, dacă mamele trebuiau să rezolve probleme financiare, orele de română erau centrate pe vocabularul „La bancă”.

Ivan are aproape șapte ani și învață litera ș

Maria, cealaltă profesoară, era studentă la Pedagogie când a început războiul. Acum predă ucraineană și matematică copiilor din Ucraina. Alături de ea, alți 31 de ucraineni au fost angajați de Caritas, de la bucătari, educatoare și până terapeuți ca Ira, care oferă ședințe individuale celorlalți refugiați.

Pe lângă sprijinul de subzistență, Caritas vrea să ajute și la eliminarea stigmatizării care există față de refugiații ucraineni, prin proiectul „SOLIDAR cu drepturile celor vulnerabili!”. În cadrul acestui proiect, finanțat prin Active Citizens Fund, se organizează zile culturale, care aduc persoanele vulnerabile din Ucraina și România împreună. Primul eveniment de acest tip a avut loc la Oradea, unde s-au degustat mâncăruri tradiționale din ambele țări, s-a ascultat muzică, s-a vizionat un film ucrainean. Copiii s-au jucat împreună, iar bariera de limbă a dispărut.

Pe 19 octombrie, zeci de adulți și copii, români și ucraineni s-au întâlnit la un eveniment cultural din Oradea; foto: Caritas

Următoarele două evenimente culturale vor avea loc la București (4 noiembrie) și Iași (25 noiembrie). În cadrul proiectului se urmărește ca nivelul de solidaritate cu refugiații ucraineni să crească.

Un alt mod prin care Caritas vrea să ajute e prin încercarea de a elimina stereotipurile precum „refugiații ucraineni sunt bogați, stau la hotel pe litoral și au mașini scumpe” este seria de interviuri „Perspectiva mea”. Prin acestea, refugiații ucraineni sunt încurajați să vorbească despre viața lor de dinainte de război și cum au ajuns în România.

Sunt zece interviuri cu cetățeni ucraineni, iar unul dintre ele o prezintă pe Olga Tymofeeva, care a rămas în Oradea după ce copiii ei s-au îmbolnăvit. „Niciodată nu ne-am gândit că cel mai important lucru pe care îl putem lua cu noi sunt doar persoanele mai apropiate – copiii, părinţii”, mărturisește refugiata ucraineană, care, după izbucnirea războiului, a lăsat afacerea la care a lucrat peste zece ani și a fugit din Cernăuți în România.

Video de 30 de secunde cu Olga https://www.youtube.com/watch?v=hafcBAXXh0Q&t=8s&ab_channel=CaritasRomania

Tot din seria testimonialelor, prin care Caritas vrea să oprească știrile false despre refugiații ucraineni, face parte și Olga Mishyna. Vârstnica din Odesa a povestit că pe 24 februarie 2022 urma să sărbătorească ziua de naștere a nepotului ei, însă nu a mai apucat din cauza războiului. Ea a mărturisit că atunci a venit la Iași cu mâinile goale, din cauza bombardamentelor, și că aici a primit tot ce avea nevoie.

„SOLIDAR cu drepturile celor vulnerabili!” este implementat de Caritas România în parteneriat cu Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale este sprijinit de Active Citzens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021.

Nu am întâlnit trafic semnificativ pe drumul din imediata vecinătate a punctului de trecere a frontierei. Frontiera se află pe partea stângă a drumului

Containerul maltez ne așteaptă: este plăcut să fim la căldură și la adăpost de vântul aspru de toamnă. Refugiații ucraineni sunt primiți aici cu apă potabilă, gustări, ceai cald, mese calde ocazionale și produse esențiale pentru bebeluși, însă numărul lor a scăzut în ultimele luni, sosind nu mai mult zece-douăzeci pe zi.

Potrivit poliției de frontieră, la începutul războiului, numărul refugiaților care au trecut prin punctul de trecere a frontierei de la Sighetu Marmației a ajuns la 5.000 în 24 de ore. Cel mai mare număr de persoane au trecut din Ucraina pe la vama Siret, cu un număr record de 8.000 în 24 de ore.

Astăzi, nu mai e nici urmă a haosului inițial. Starea de alertă și așteptarea au devenit normale, obișnuite, toată lumea știe ce are de făcut. Ceea ce rămâne neschimbat este faptul că personalul și voluntarii ONG-urilor încearcă în continuare să facă tot posibilul și să găsească soluții la situații neașteptate: nu știi niciodată câți oameni se vor prezenta.

Stăm de vorbă cu personalul Serviciului de Ajutor Maltez la o ceașcă de ceai fierbinte. Curând devine evident că containerul a fost o locație cheie pentru ei în ultimii doi ani. În primele zile, au ajutat la graniță zi și noapte, dormind doar câteva ore pe zi.

Deși vin din ce în ce mai puțini oameni, există încă multe de făcut. De exemplu, pachetele de ajutor sunt livrate în mod regulat peste graniță, iar oamenii din partea ucraineană a frontierei vizitează adesea containerele de pe partea română. De asemenea, aceștia păstrează legătura cu refugiații care au rămas în Sighetu Marmației, care se întorc adesea la containere dacă au nevoie de ceva sau dacă vor doar să stea de vorbă.

În timp ce stăm în container și ascultăm poveștile voluntarilor Serviciului Maltez, de cealaltă parte a graniței se aude sirena de raid aerian. Este un sunet neașteptat de strident, iar noi ne liniștim puțin. Personalul de la organizația caritabilă nu mai este surprins: înainte era un sunet obișnuit, chiar și în oraș, probabil testau sirena sau dădeau alarma la decolarea unui avion. Oamenii sunt prea obișnuiți cu sunetul sirenei: există temerea că, dacă ar apărea o problemă reală, nu vor reacționa la timp.

Auzim povești sensibile despre întâlniri, despre oameni de care nu știu nimic de când au plecat din oraș.

„Îmi amintesc că a venit o mamă cu două fetițe care nu aveau decât câte un rucsac mic fiecare. Am întrebat ce s-a întâmplat? După ce s-au liniștit puțin, mama a început să vorbească: era în drum spre grădiniță cu fetițele când a început bombardamentul. S-au îndreptat imediat spre gară și s-au urcat în primul tren care le-a adus aproape de graniță. Au ajuns la Sighetu Marmației, așa cum plecaseră dimineața spre grădiniță: o mamă cu cele două fetițe și ghiozdanele în spate” – și-a amintit Iulia Stan, purtătoarea de cuvânt a Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontieră Sighetu Marmației.

Dintre voluntarii maltezi, Mihaela, care îi ajută pe refugiați în calitate de traducător de ucraineană, și-a asumat chiar și rolul de nașă: o fetiță de 11 ani, Sofia, i-a cerut acest lucru. Preotul greco-catolic ucrainean din localitate, Vasile Colopelnic, ne arată entuziasmat fotografiile de la botez. Sofia a venit din Donețk cu tatăl său căruia i-au permis să treacă frontiera din cauza afecțiunii de care suferea. Recent și aceștia au părăsit orașul, nu se știe ce s-a întâmplat cu ei de atunci.

Potrivit preotului, rămân în Sighetu Marmației doar cei care nu au unde să se ducă sau care au legături pe aici. Aceștia sunt descurajați să rămână și de faptul că, fiind un oraș mic, oportunitățile de trai sunt puține. Mulți au rămas și în localitățile de frontieră din Ucraina, unde sunt destul de în siguranță fără să fie nevoiți să își părăsească țara.

Vrea să învețe pentru a putea duce cunoștințele înapoi în Ucraina.

Intră în container un tânăr  vesel pe nume Vania. A sosit în vară din orașul Kropivnitsky din centrul Ucrainei și locuiește în prezent cu familia unui prieten comun în Sighetu Marmației. Vania a plecat din țară în parte pentru că urmează să ajungă la vârsta încorporabilă peste un an, lăsându-și familia în urmă în Ucraina.

Când a izbucnit războiul, Vania și familia sa s-au mutat din apartamentul lor extrem de periculos de la etajul 9 la fratele mamei sale. Aici, în timpul raidurilor aeriene, s-au refugiat în pivniță, unde au sărbătorit și ziua de naștere a mamei sale. Așteptarea a devenit un eveniment zilnic, dar viața nu s-a oprit niciodată.

„M-am simțit obligată să o protejez pe sora mea de depresie. Am preferat să mă joc cu ea decât să fiu cu știrile la zi. Avea doar 12 ani la acea vreme. Bineînțeles că și eu m-am simțit rău la început, eram paralizat, simțeam că pot muri în orice zi.” – spune Vania.

Vania

Cursurile au continuat online: din fericire, ne-am învățat cu ele în timpul pandemiei. Vania învață și face sport pentru a uita de dificultățile zilnice și pentru a-și continua studiile la universitate, acesta fiind unul dintre motivele pentru care a decis să părăsească țara. Pe lângă învățământul online din Ucraina, el studiază în prezent la Liceul ucrainean din Sighetu Marmației, deoarece e mai ușor să intre la universitate cu o diplomă românească.

Nu au unde se întoarce

De asemenea, întâlnim o mamă și o fiică în container: Nelia 73 de ani, Alyona 31 de ani. Au pierdut totul în război. Din cauza unui accident mai vechi Alyona a rămas  imobilizată în scaun cu rotile. Ele speră că în curând va fi înscrisă într-un program care să o ajute să își dezvolte abilitățile motorii, iar între timp ar putea să îi facă rost de un scaun cu rotile electric.

Nelia și Alyona sunt însoțite de un bărbat, Iuri. Acesta are 70 de ani și vine din Herson, raion pe care rușii îl ocupaseră deja în primele zile ale războiului. Nu mai are nicio speranță de a se întoarce vreodată acasă: soldații ruși locuiesc acum în apartamentul său. Yuri a locuit luni de zile în orașul ocupat și povestește pe larg despre cum este să trăiești într-o lume în care soldații pot face ce vor cu civilii.

În timpul evadării sale, a trebuit să traverseze linia frontului: la diferite puncte de control, soldații i-au dezbrăcat pe toți în mod repetat. „Au spus că sunt în căutarea unor tatuaje naziste. Dacă au găsit simboluri ucrainene pe cineva, îl săltau. Dacă aș fi rămas, nu cred că aș fi supraviețuit.” – și-a amintit el, povestind cum soldații ruși „și-au luat la revedere” de la refugiați: au deschis focul asupra civililor care plecau spre zonele controlate de ucraineni.

Fiul lui Iuri a fost nevoit să rămână, nora și nepoții săi au plecat în Statele Unite, iar el nu dorește să părăsească Sighetul. În ciuda tuturor acestor lucruri, Iuri este un bătrân prietenos și bine dispus: este dornic să învețe limba română.

Cei care nu pot trece încearcă totuși să fugă

În timp ce numărul de treceri legale ale frontierei a scăzut, numărul de treceri ilegale este în creștere. Până la 10 bărbați pe zi reușesc să se strecoare în județul Maramureș, riscându-și viața pentru a scăpa în condiții grele, potrivit Iuliei Stan, purtătoarea de cuvânt a Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontieră Sighetu Marmației.

De la izbucnirea războiului, poliția de frontieră a identificat aproximativ 6.600 de persoane care au trecut ilegal în România. Cele mai multe dintre acestea ajung în județul Maramureș, de două ori mai multe decât în județele Satu Mare și Suceava.

Județul Maramureș se învecinează cu Ucraina pe o lungime de 163 km, din care 63 km sunt delimitați de râul Tisa, iar restul de Munții Maramureșului. Traversarea dealurilor stâncoase, slab populate și dens împădurite este mai dificilă, astfel că majoritatea oamenilor încearcă să traverseze râul cu un curs rapid, dar relativ îngust.

Încercările de trecere se sfârșesc adesea tragic

Anul trecut, șapte persoane au murit în râu și șase în munți – acesta este doar numărul persoanelor ale căror cadavre au fost găsite de autoritățile de pe partea română, a declarat purtătorul de cuvânt. Mulți dintre refugiați sunt, de asemenea, răniți, suferă regulat traumatisme și fracturi.

Purtătorul de cuvânt ne arată, de asemenea, o înregistrare video în care un cadavru este ridicat cu un elicopter dintr-o prăpastie din Munții Maramureșului. Oricine a fost vreodată la munte, mai ales iarna, știe că nu trebuie să te aventurezi în zone neumblate sub nicio formă, nici măcar cu echipament. Cu toate acestea, refugiații sunt disperați, așa că preferă să își asume riscuri decât să meargă pe front.

Una dintre cele mai mari probleme, a spus purtătorul de cuvânt, este că refugiații nu își cunosc drepturile și se tem să nu fie expulzați înapoi în Ucraina de către autoritățile locale. Din cauza lipsei de încredere, au existat cazuri în care nu au ascultat sfaturile autorităților române în situații de criză.

Printre tufișuri se vede Tisa, frontiera dintre România și Ucraina

De exemplu, a fost un caz al unui grup rătăcit în munți care a fost rugat în zadar să se oprească, să aprindă un foc și să aștepte împreună echipa de salvare. În ciuda instrucțiunilor de pe apelul de urgență, grupul s-a despărțit și a încercat să continue pe cont propriu. Decizia lor s-a soldat cu o tragedie: echipele de salvare nu au putut ajunge la timp la toată lumea, iar doi bărbați au murit înghețați în acea noapte de iarnă.

Deși autoritățile române nu îi deportează pe refugiați: în conformitate cu normele UE, aceștia pot solicita statutul de refugiat de îndată ce intră în UE. De asemenea, partea ucraineană este conștientă că, odată ce un refugiat a trecut granița, nu mai poate dispune de el, așa că autoritățile cooperează activ cu partea română pentru depistarea accidentelor.

Serviciul Maltez va rămâne cu siguranță la post pentru următoarele 6 luni

„Cea mai mare provocare este să găsim resursele necesare pentru a continua să ajutăm și să îi facem pe oameni să înțeleagă că aceasta este realitatea, că există oameni care trăiesc cu adevărat aceste tragedii. Când mergem acolo, vedem realitatea, sărăcia, foametea, rațiile de mâncare pe care le primesc, tragediile copiilor care nu mai au  perspective, tineri care trăiesc vieți de neimaginat pentru copiii noștri. Este o provocare uriașă să îi facem pe copiii noștri, pe oamenii noștri, să conștientizeze că ne aflăm într-o situație norocoasă și că trebuie să ne asumăm responsabilitatea și să ajutăm”, a declarat Anca Simu, ofițer de programe la Serviciul de Ajutor Maltez.

Deși proiectul Sprijin pentru Ucraina, susținut de Active Citizens Fund, s-a încheiat la sfârșitul lunii octombrie, civilii vor rămâne la punctul de trecere a frontierei de la Sighetu Marmației pentru încă 6 luni, continuând să ofere sprijin social și psihic refugiaților.

Fotografii: Henrietta Bocz

Traducere: Auguszta Szász